Mărunți...

M-am trezit brusc plina de sudori, dar spre deosebire de bancul ala sec, ei nu au plecat de pe mine. 

Totul e prea agitat, mult prea agitat, eu sutn agitata. Viata e linistita dar eu sunt parca in continuu in priza si nu ma potopri. Am dat si peste rare momente de liniste, de pace interioara, dar prea putine cred, vara asta. Am prea multe lucruri in cap momentan si simt nevoia sa le vars efectiv intr-o cutiuta. Singura pensoana care reusea sa ma inteleaga (vai ce-mi place sa ma iluzionez :)) ), nu mai are timp de nimic. I-as tranti toate gandurile mele efectiv si  sa le citeasca, stiu ca nu l-ar interesa si nu ar reactiona, dar ce conteaza? Bine, sunt cam 3-4 persoane uc care pot vorbi deschsi si care imi sunt aproape. Dar momentan am calcat pe bec, si nu ii pot spune asta decat becului. Fiecare om stie doar o bucatica de adevar. Unora nu le spun pentru a nu ma judeca, in mare parte, iar celorlati penntru a-i proteja.

Simt ca e prea grea maturizarea. Incerc sa fiu o persoana mare, dar nu reusesc si cand realizez asta ma sperii si fug. Partea urata e ca nu mai ma unde sa fug, nu mai am fusta mamei in care sa imi pitesc privirea de oamenii care ma judeca, oamenii care ma sageteaza cu priviri. Nu am niciun loc de a ma mai piti. Privirea iubitului, privirea persoanei pe care o simti ca iti e alaturi la bine si al rau... privirea lui e goala. Nu stie, nu stie cum sa te ridice.  E prea nou totul...