Idei uitate

Te trezesti într-o dimineața și realizezi ca ai înmugurit. Te privesti ușor stânjenit neștiind dacă sâmburașii verzi de pe tot corpu-ți sunt rezultatul iubirii sau al unei noi primăveri.



Creste-mi aripi lungi si frumoase, sa te tina in zbor doar, ai cerut. Nu lin, nu far' de vant ori ploaie ci doar in zbor.

Ce este important pe aist-pământ? Care sunt lucrurile ce ar trebui să ne facă să stăm în loc pentru o secundă,  să ne oprim privirea? Oamenii? Sunt oare oamenii soluția? Sunt oare oamenii cei ce contează cu adevărat? Vin, pleacă, ne ranesc, ne dau bucurii, dar nici ei nu sunt cei ce contează the most. Sunt mai trecători decît firele de nisip din clepsidră, sunt mai furați de non-sens decât minteai unui prunc nou-născut. Așa suntem toți, iar cu greu lăsăm viața să ne învețe lecțiile ei. Ne încăpățînăm, ne iluzionăm, luptăm, sperăm, ne sfărîmăm. Încerci din răsputeri, te straduiești să faci lucrurile bine, să le faci pe plac, dar ce-i deranjează în adîncul sens este existența ta...

În fapt nu contează decat eternitatea și cum facem noi să fim bucați din ea. Nu e timp de pierdut să devenim ce vor alții, să luptăm să fim noi înșine în marea de culori, o nuață nouă în curcubeu.

Eu vreau să fiu pastelată, deși temperamentu-mi se luptă să devină un ciclame ieftin.



Privesc spre răsărit și nu observ decât durere. Mă uit în sufletu-mi și simt cum se scurge un fir roșiatic din inimă. 'Unde ești? Unde ești tu suflet drag?' aud zbierându-se din mine. Ne-am pierdut și nu ne mai ținem de mână. Parcă fiecare vrea să renunțe la tot și parcă tot noi nu putem să ne desprindem privirile unul de pe celălalt. Trebuie să învățăm să iertăm, trebuie să luptăm cu noi, deși ne vom simți răniți să căutam partea plină a paharului.