Într-o zi ai tras o linie, iar linia a crescut în timp într-un zid. Nu a trecut mult și ai început să îmi simți absența, eu care eram pretutindeni, devenisem nicăieri. M-ai căutat, m-ai căutat îndelung, dar nu eram de zărit. Ai crezut că am plecat, ai crezut că te lăsasem singur, ai crezut că am uitat și trist ai coborât în interiorul tău, acolo unde eu eram cândva. Bucățele mici din mine, zâmbete, priviri, gesturi stângace, încă mai pluteau prin atmosferă, iar pentru o fracțiune de secundă mi-ai auzit inima bătând. Atunci ți-ai amintit ca printr-un fulger de locul în care îmi văzuseși ultima dată chipul. Ai alergat nebun într-acolo și cu cît te apropiai aveai impresia ca inima îți bătea mai tare, semn că începuseși să auzi și bătăile inimii mele. Eram fix acolo, acolo unde tu trăseseși cândva o linie, sprijinită cu spatele de zidul rece, cu genunchii prinși între brațe, așteptându-te. Zidul crescuse prea gors si prea înalt ca să mă poți vedea sau auzi, dar mă simțeai, simțeai ca eu eram acolo. Era zidul lui Manole pătat cu stropi de vină.
No comments:
Post a Comment