E iarna, iar iarna ne trimite spre locurile călduroase și pline de puf din sufletul nostru. Căutăm imaculul în varianta aburindă. Nu stânjenește cu umiditatea-i ci cu răceala emanată. Prea somptuoasă pentru lenea din oase. Ne ascundem timizi precum un copil în poalele fustii-mamii și zgribuliti precum pisicile ce-și scutură lăbuțele după fiecare pas, stam moț în locul cel mai de luna-lui-cuptor din casă, lângă sobă.
De ce există Crăiasa Zăpezii, iar a florilor nu? Sau a pomilor înmuguriți? Crăiasa Verii, a ciresilor înfloriți? Crăiasa Sakura. Până și numele-i înglobat în limba mamă disonant se zbate să existe.
Sterpe cuvintele-mi sunt precum țurțurii în plin sezon. I-aș mai înmuia nițeluș dar prea mult frig. Unde mi-e omătul?
Gandurile-mi nu au muzicalitate, iar ritmul e prea haotic pentru a pătrunde steluțele plăpânde ce vor să orneze colțurile întunecate ale minții.
Las grația altora să-mi cuprindă tendoanele ruginite.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
No comments:
Post a Comment