Monolog

Cui vorbești când nimeni nu te ascultă, când inima ta urlă și țipă să fie ascultată, să scuipe otrava dulce-amăruie?
Ție-ți!
Și cu cât calm și blândețe ai învațat să te asculți de-a lungul vremii. Câtă strădanie și fier încins lovit cu trudă au fost necesare pentru a croi matrița perfectă a ciocanelor ce vor sculpta în suflet. Dalta. Daltă ți-au fost oamenii și oameni. Oameni mici ce au știut a crește în suflet, ce-au sădit semințe încolțite cu colți și muguri ce-au muscat și-au înflorit în și din inama-ți. Presari întrebări prea profunde pentru existența lumii vii. De ce te îndoieși? De ce nu rămâi fidelă? Fidelitatea trebuie să fie un lucru reciproc. Fidelitatea se naște din răspunsuri la timpul cuvenit.
Astăzi mintea mea te-a înselat. Mintea mea s-a îndoit de tine. A crezut că îi vei răspunde cu aceeași căldură dar pripindu-te din context ai lăsat totul să se piardă.
Prea grave-mi sunt cuvintele! Prea din loc în loc sunt spuse. Nu-și au locul nici zâmbete nici, râsete între noi.
Dar, și mâine e o zi!