De ce ne este cel mai dor? De lucrurile pe care le-am pierdut sau de lucrurile ce ne sunt interzise. Parfumul unui delir ce niciodată nu va fi simțit alături de tine. Bucurila anumitor lucruri mărunte ce nu o voi putea niciodată împărtășii cu tine. Lipsit de gust și de taina trecutului meu, privat de bucurii ce s-au revărsat asupra-mi cu ani în urmă. Dezbracă-mă și învăluie-mă în ale privirii șoapte, învolburate volane ale timpului, se transformă în valurile vieții ce ne înghit și ne inchid in inimile sidefii, precum o perlă păstrată și crescută într-o scoică marină, căzută în adâncuri. Lungi asemeni unor degete subtiri, pornesc din noi mugurii amintirilor ce nu vor să-și desprindă coaja protectoare de trupurile noastre, dar sunt momente cand traista de clipe nu mai încape în noi, în interiorul sufletului nostru de cate am trait, asadar lucrurile cele mai de pret devin simple amintiri. Mugurii devin crengi cu frunze si poame. Iar când totul e mai de soi, cand fructul e mai copt și-n toi, lancea veacului ne culege.
De ce uităm? De ce uităm amintirile momentelor frumoase? Dăcă până și noi le uităm, cei ce-am fost parte odată din ele, momente ce par a ne fi marcat existenta atunci când prezentul era mână în mână cu clipa nasterii zambetului, atunci, ce e dincolo de o clipire? Cu fiecare tresărire mai uităm o bucatâ de aur a existentei noastre. Ce se întâmplă cu clipele date trecutului? Devin nimic? La fel de efemeri suntem și noi, iar odată cu moartea devenim doar o amintire ce va fi și ea într-o zi uitată.
No comments:
Post a Comment