....dimineata

Este în sfârșit dimineață. Nu credeam că voi fi atât de liniștit. Este o liniște bolnavă, de parcă au încetat clopotele în adâncul gândirii mele să mai bată. Trupul nu îmi mai este cunoscut. Îmi ating dosul palmei degerate și simt de parcă o mână străină mă mângâie.
Credeam că dimineață vor începe iar durerile somnolenței. Capul să se învârtă, spatele, care a stat toată noaptea țeapăn pe scaunul de lemn, să dea semne de amoțeală - nu. Totul pare în deplină ordine. Poate că doar eu nu mai sunt aici să simt toate astea.
Vin spre mine de dincolo de apus două chipuri. Unul este al unei fete frumoase care mi-a mângâiat ființa și acum se întoarce să mă privească. Al doilea este tot al tău, care te-ai întors ca să te văd plecând.
Am să te caut și nu ai să mă vezi, am să te strig și nu ai să mă auzi, am să suspin și nu ai să tresari, am să te privesc și nu ai să te uiți în urmă, am să calc pe urma ta și nu ai să mă simți, am să te cuprind cu brațele și nu ai să bănuiești, am să îți las o lacrimă pe umăr și nu ai să o găsești - până ce nu vei fi plecat deja.

zboară, iubito, si nu te teme....