Sunt prea multe lucruri in mintea mea. Idei frumoase, idei urate.Imi aduc aminte o imagine destul de visatoare. Intr-o dimineata, daca nu ma insel dupa Sfantul Nicolaie, pe peronul Garii de Nord, un tip cu un trandafir in mana. Frumoasa poza. Chiar ma gandeam cui ii era mai frig, tipului sau trandafirului?
Lumea e plina de violenta. Oamenii au o atractie incurabila pentru violenta, goliciune. M-am gandit acum ceva vreme, la sugestia unei persoane, gresesc, la propria-mi sugestie, sa fac niste poze nund. Nud, nu porno. Mi se parea ceva interesant, ceva atractiv, ceva ce ar putea starni interesul persoanelor din jur, ceva gen "ce prietena faina are ala". Nu. Nu e nimic de genul. Se pune foarte mult accentul pe cum arati (e o intreaga lupta cu mine in fiecare dimineata sa ma aranjez, detest acest luctu si totusi o fac) dar, in mod paradoxal, nu este deloc important. Te simti mult mai bine cand arati bine si ceilalti se simt mult mai bine in jurul tau cand tu arati bine. Sunt fericiti si se umplu de bine. Totusi, cum arati nu ajuta la nimic. Nu ajuta la absolut nimic. Frumusetea e trecatoare, dar totusi ne-o dorim toti. E inutila, dar ravnim la ea.
Violenta. Toata lumea este interesata de violenta. Cand te uiti la un film, daca nu are nuditate sau violenta nu e film. Cred ca nu se poate crea un scenariu fara asa ceva.
In lumea mea totul e plin de iubire. Toti oamenii se ajuta intre ei si sunt prieteni. Am un coleg care e foarte cinic si foarte transant. Cand l-am cunoscut mi-a zis de dr house, mi-a zis ca a incercat sa devina ca el. E dezgustator acel serial. Am vazut un sfert de episod din seria 5. Nu imi place.
Senitmentle umane sunt uitate -frica, teama, spaima, angoasa, groaza, aprehensiunea, teroarea. Cate cuvinte ce exprima sentmente inrudite. Asta cautam noi. Oare de ce. Ne ferim atat de mult de ele si incercam sa le ceiem un loc in univers, un loc in mintea noastra? De ce oamenii sunt chinuiti de alti oameni? Placere? Razbunare? Sadism? Nu ma refer la cazuri izolate de violenta, ci la violenta in masa. La razboaie. Totul e psihologic. Esti in razboi cu un om pentru ca asa vrei, pentru ca asa ai horatat tu in minte, nu pentru ca ai un motiv cu adevarat. Oare toti aceia care au dat cu toporul in altii, altii pe care nu ii vazusera in viata lor, care nu le facusera absolut nimic, stiau de ce tin acea arma in mana? Asa au plecta la razboi, importiva unei idei. Toti ce se lupta credeti ca sa uita in substrat? Cei ce lupta stiu ca ceea ce este acolo, o familie, este exact ceea ce au ei mai de pret in suflet? Nu cred ca inteleg acest lucru. Noi am venit pe pamant sa iubim.
Am privit o secventa dintr-un film. Ea, o frumoasa asistenta a unui migician, urma sa fie legata la maini si la picioare de 2 voluntari. Purtand rochie scurta. Tipul care a legat-o la picioare, cred ca s-a simtit fascinat de pezenta ei, i-a sarutat pulpa picorului in timp ce o lega. Ea i-a zambit. Nu stiu ce sa spun de acest "episod" Eu cred ca as fi reactionat mia urat, sau poate chiar deloc. M-as fi simtit ofensata in orice caz. Acum e iarna is ma simt protejata de toate mitocaniile barbatilor. Desi umblii decent imbracat pe strada, tot nu rezista sa nu puna mana. E dezgustator. Nu stiu cum sa ma apar. Nu voi stii niciodata probabil.
Filemle sunt pentru oameni mari. La 7 ani te uiti la desene animate inca. La 10 deja incepe sa se trezeasca adultul din tine, incepi sa te uiti la filme putin mai profunde... vrei sa inveti lectii de viata. La 13 ani cauti sexualitatea(treisprezece ca medie...sexualiatatea o cauti de pe la 10, dupa ce ai vazut primul film si ai constatat ca de fapt iubirea nu exista)La 16 exersezi ce ai vazut in filme. Simti nevoia sa fii iubit, simti nevoia de afectiune, te cufunzi cu pasiune in ceea ce speri sa fie iubirea vietii tale. Nu exista asa ceva. Suntem oameni. De ce avem mereu impresia ca ne trebuie o jumatate, ca noi suntem incompleti? Avem nevoie de oamenii din jur. Asta e tot. Nu cauta intr-un singur om lumea toata, nu o detine! Cautam, ne cautam, mereu cautam ceva. Ce cautam? Fericirea? Iubirea vesnica? Iubirea vesnica ce ne da fericirea? Studiam pozele mele din trecut. Prima mea iubire. Intr-adevar, eram inca un copil. Amandoi erma 2 copii. Am facut 19 ani si sunt adulta acum, trec la categoia de femeie. Sufletul, ah sufletul! Sufletul curat e in rastimpuri. Inocenta s-a pierdut. A fost ca o bomboana dulce de tot ce s-a topeit incet, incet in gura. Realizezi cat de buna a fost abia dupa ce s-a terminat.
Fac 20 de ani. Ma simt batrana. Ma simt batrana pentru ca am pierdut ceea ce mi-a fost drag, inocenta! Ce e specific acestei varste? Capul pe umeri, lupta pentru o cariera si telul acela in viata! La 20 de ani ai lumea la picioare. Poti face orice! Esti capabil de absolut orice. Unde e toata problema? Nu ai minte la 20 de ani! 20 de ani! Cand am sa-i implinesc am sa plang..."Sunt femeie acum, sunt frumaosa si tanara."Te poti distra, simti ca totu le viu in viata ta. Eu nu ma regasesc in aeste trairi specifice varstei. Imi doresc o viata linistita. In epoca noastra, sa ai asa ceva... e lucru de pret. Agitatia ne fierbe sangele. Iar cand da in clocot cu adevarat, izbucnesti. Izbucnesti precum un vulcan si arunci cu lava in toti. Acea culoare rosie...Rosul: inhibitie, violenta, desfrau, nervozitate, sange.
A nins aseara. A nins cu fulgi mari de copil. Nu mai ma sanie, nu mai ma vrsta. Poate propriul copil m-ar face mai fericita. Nu ma regasesc in nimic si in nimeni. Vreau sa evadez.
"-Mi-am luat seminte"
"-Mananc halva."
"-Da, seamana semintele mele cu halvaua ta"
No comments:
Post a Comment