Sinele

- Ăăăă?

- Da?

- ...

- Ce faci? Unde ești?

- Sunt departe, uneori mă întreb dacă nu am ajuns prea departe față de unde eram...

- Cum e acolo?

- Sunt zile cu soare, dar când apar nori, ce-i drept, nu foarte des, pare ca o trezire la realitate și pare că totul nu are logică, pare ca o ușoară agonie fâră sfârșit. Pare că în zilele cu soare sunt naivă si visătoare...

- Pare greu la tine acolo... De ce nu ai rămas aici?

- ... (tăcere) 

Aș da vina pe timp, dar e nedrept. Aș da vina pe ”așa fac toți oamenii”, dar realizez că nu am nicio scuză. Nu știu de ce am plecat de lângă tine. 

Cred că durerea pe care am simțit-o împreuna a fost prea grea, prea multă și am preferat să fug, să te las să îți cauți calea, sau mai curând, să îmi caut calea.

- Înțeleg... Te înteleg. Știi că niciodată nu te-am judecat, nu? 

- Într-un fel o știu, dar cred că îmi e rușine cu mine că am ales să plec. 

- Nu ai ales. 

- De ce spui asta?

- Îți amintești ziua când ai ales?

- Nu...

- Atunci nu ai ales. Ai mers cu drumul și doar ai uitat să te uiți înapoi...

- ...

- Dar eu, eu am fost mereu aici. 

- Știi că mi-am propus de multe ori să revin, și am și încercat, dar...

- Lasă ”dar-ul”, fă-l dar. 

- Cum aș putea dărui ceva ce nu este? 

- Numai tu te simți goală pe dinăuntru. Înseamnă că eu nu exist?  

- Mereu uit asta, știi?

- De aceea nici nu plec de lângă tine. ( tăcere, apoi reia tot el) Cum te simți?

- De parcă am regăsit un prieten drag. 

- Deci azi e soare acolo, spune el zâmbind.

- Da. Uneori uit că e soare tot timpul. Unori uit că norii sunt doar propriile frici. Uneori uit să văd ceea ce am și aleg să văd ceea ce nu am. De ce fac asta?

- Ți-aș arăta dacă ai veni mai des. Știu, o să spui că da și te cred că îți dorești, dar rutina te va face să uiți să întorci privirea.  

- Crezi?

- Așa a fost mereu. Dar eu aștept. Te privesc și mă amuz cum mă cauți peste tot și în orice.