Depresia

Au trecut 25 de ani, un sfert de secol din viața mea. Mă simt atât de diferită față de ceea ce eram acum 2 ani, doar doi.

Mă simt femeie, cu dorințe, cu aspirații, cu viață și speranță.

Am trecut, sau sunt în proces de depășire a unei depresii, depresie care și-a făcut loc în sufletul meu de ani de zile. M-a acaparat usor și încet, punând stăpânire, pe mine, pe gândurile mele, dar mai ales pe dorința mea de viață.

Simțeam cum totul e în van, cum orice luptă va duce în același punct. Spre nimic. Totul gol și cu o lipsă de perspectivă. Simțeam că dacă ma zbat sau nu, rezultatul va fi același.

Am întâlnit oameni, oameni de foata felurile. Unii mi-au dăruit, alții m-au stors. M-au stors si m-au vlăguit de orice dorință.

Tu, cel care citeși, ești unul dintre ei, poate. Cât de trist e că atunci când atingi pământul, nici nu realizezi. Te identifici cu durerea și partea putrezita din tine, devenită parazit pentru corp, esti tu. Tu esti cu tot valul de durere. Nu poti vedea cât de diferită este acea bucată urât mirositoare, de pielea ta catifelată și tânără. Sunt fluctuații, când preia controlul, când îți lasă impresia că tu domini. Te lasă pe tine să direcționezi lucrurile așa cum vrei, dar îți fură verticalitatea. E ca si cum, te lasa sa ajungi atat de aproape de visul tau, dar la fix o fractiune de secunda, iti fura totul. E ca atunci cand înoți o distanță lungă și fix la final, ratezi totul. Dar tot, absolut tot. Nu e ceva material, nu e sentimentul de esec, ci de frustrare. Te frustrează că oricât te lupți, nu mai ai speranță. Nu îți mai dorești nimic, nu mai vrei nimic.