Amnezie. Delir.

Stau desculță pe marginea lacului. Simt, simt sub tălpi sarutul firelor de nisip. Gâdilă. Vântul cald de primavara îmi adie prin păr, muscă parcă din corpul meu cu inghitituri mici, mă inghite, mă invaluie, mă-nfioară. Nu-i plac, nu am gust bun, ar scuipa bucati de dor pe fiecare frunza de nufar. Vlăguită, aprind cele trei candele. Lumina lor sparge vazduhul, il rupe in bucati. Privesc si realizez ca totul e ca o imagine ce se invarte in jurul meu, o poza mare ce ma inconjuară, fara relief, fara proieminente, doar doua dimensiuni. Lumina. Lui-miiina, lu-mi-na, da, da! Cu ace de par am prins vazduhul in 3 locuri, fiecare a patruns lumea bidimensionala in care traiesc si dat de ceea ce se afla dincolo de noapte. Dincolo de noape e zi.


Odata cu vartsa, odata cu trecerea timpului devin mai fragila, prea fragila ca sa ma poti tine intre palme.


Mi-am cumparat un fotoliu si l-am pus intre sine. Trec trenurile si eu citesc. Uneori, cand stau cu orele, simt cum sinele se despind si o iau agale spre cer, cu o miscare rapida, impulsiva. Le privesc apoi cum se intorc si dantuiesc in jurul meu, parca ar vrea sa le cant din filele cartii. Facem avioane! Avioaaaane! Mi-am testat de curand echilibtul. Paseam prea suav pe sina suspendata, iar cu timpul picioarele mele deveneau roti, se mulau si se lipeau de fierul fierbine cu o maiestrie inimaginabila.Cand ma dezechilibram avioanele de hartie ma luau in zbor si cu o bucurie de copil ma lasau acolo une imi era locul, pe perna din patul meu, ca un fulg atingeam asternutul proaspat si imbietor.


Se cearta, pana si ei se cearta pe culoare.