Autoanaliza

Sincer mi s-a spus ca ma nevoie de asa ceva. 

Cum a inceput totul...? M-am intors de la facultate prea obosita sa ma fac ceva, eram agitata, nu puteam sa manac. LA ora 6 m-am culcat. Victor era la curs. Mama lui mi-a promis ca il va anunta ca totul e bine in legatura cu mine. M-am trezit pe la ora 1 noaptea, total deozorientata. "Trebuie sa plec la scoala?" "E dimineata?" "Cat e ceasul?" "Victor...?" Nume;e lui imi rasuna in cam ca o poveste de mult uitata. Trecuse o zi fara ca noi 2 sa vorbim, fara sa ii aud vocea. Nu era prima, dar se simtea de parca trecuse o vesnicie; imi aminteam cu greu povestea noaptra, sentimentele. I-am dat mesaj dar nu a raspuns. Am presupus ca doarme.Am cautat cu o usoara nerbdare un semn de la el: pe blog, pe mess, pe skype. AM gasit cateva randuri despre iepurasul imaginar, noul lui prieten(u stiu de ce dar eu il resping; de obicei mi s-ar fi parut o idee foarte draguta - sunt eu defecta?) Am sunat-o pe mama lui sa aflu mai multe. Nici ea nu stia decat ca l-a lasat bine atunci cand s-a culcat. nici ea nu stia daca coarme sua e plecat.Era tarziu, am presupus s ca doarme.

Imi era foame. Mi-am luat un pahar cu lapte si un pachet de biscuiti(m-am declarat foarte fericita ca ma gasit acel pachet in dulap; m-am simtit ca un copil ce primeste o bomboana, am plecat din bucatarie cu un zambet larg pe fata).   

Dupa ce ma mancat i-am raspuns la mail is i-am pus un mic filmulet ca surpriza. Eu personal daca as fi primit asa ceva din partea lui m-as fi bucurat mult. Nu stiu ce a simtit. Acum nu mai avem timp sa ne spunem unul altuia ce simtim. Acel redundant "te iubesc" ar trebui sa ascunda tot ceea ce simtim.

Pe la ora 3 a venit in camera. Fusese la un local de prin zona. Am stat de vorba; deliram ca in ficare luna. Mi-a spus printre altele ca am acele momenta in care ii amintesc de un drogat. Plangeam si n ustiam de ce o luiam razna printr ganduri, simteam teama, frica.Totul era asa de bizar si de nesigur. De aici a inteput totul...

Cum decurge o autoanaliza? Incep cu clasicul "ma numesc..."? Nu. Sunt doar eu si gamndurile mele. Eu stiu cine sunt, eu stiu ce simt, singura problema e ca nu inteleg nimci din toate astea. Mintea mi-o ia razna - m-am taiat la deget desfacand o fiola cu calciu -se rupe de realitate, fuge.Imi aduc aminteo  intrebare de aseara. La mine totul e bazat pe simturi, realitatea mi se pare murdara, ratiunea m-a parasit acum ceva vreme. M-am intrebat daca modul meu de a privi lucrurile, felul meu de a fi - o idealista - este ceva superior sau inferior ratiunii? Multi zic ca gresesc, multi zic ca sunt imatura pentru asta, multi ma vad ca fug de realitate. Oare asta fac? Oare pentru ca nu pot suporta ideile ce ma apasa ma retrag in lumea mea si visez? Nu vreau sa merg la camin. Oare nu vreau din cauza conditiilor precare? Sincer daca stau sa ma gandesc nu mi-ar pasa  de absolut nimic daca l-as avea pe Victor langa mine. Un alt vis ce se naruie inainte de a fi format. Stiu ca daca as avea toata viata pe cineva alaturi de mine, acolo, langa sufletul meu, nu m-as teme de nimic. Si totusi ar exista ceva: as vrea ca viata sa nu-mi ia acea persoana de langa mine indiferent de ce s-ar intampla. Dar Dumnezeu nu ne lasa decat sa imprumutam persoanele de pe acest panant. In trenul nostru nu se pot urca persoane ce o sa ramana acolo mereu, urca, pleaca, se muta din vagon in vagon, cauta un loc la fereastra, se ascund de soare dupa draperi, cauta un loc mai racoros si tot asa.  De ce nu avem noi oameni stabili in viata noastra. De ce stabilitatea mea depinde de a altora? Dumnezeu vrea ca eu sa stau singura pe picioare. Dumnezeu vrea ca eu sa exist singura in aceasta lume, printre necunoscuti si sa razbat. Si totusi nu mi se pare atat de greu, doar imi plac greu oamenii. As vrea sa ma un loc in care sa imi depozitez iubirea.(intre timp am luat o pauza de curatenie.Am facut ordine la mien in camera dupa o zi extenuanta :-S)