este un cantec... este ca un vis... un vis indepartat, dar a carui aroma o mai porti si astazi in suflet. Bucuroasa te-ai intoarce poate la acel vis frumos... sa zbori pe aripi de fluture...
Toate se petrec cu un rost.. crezi ca 202-ul din seara aceasta a venit intamplator?.. m-am uitat spre colt si l-am intrebat pe Dumnezeu ce sa fac, iar El mi-a aratat. Vei vedea cu timpul cum le aseaza El pe toate asa cum e mai bine.
Ai pluti.. ai dansa pe valuri... te-ai ineca in ocean si ai rasari ca Venus din spuma apei... Oare insa zborul nu este in fiecare dintre noi? Oare zborul nu este intotdeauna in preajma noastra? Este greu insa sa il simtim... Suntem atat de orbiti de viata pe care o ducem incat uitam ca frunzele gandesc si au sentimente.. si ca iarba ne saluta in fiecare dimineata fara sa fie suparata ca in niciuna din diminetile de dinainte nu i-am raspuns. Picatura de viata care atarna pe coltul sufletului tau si se scurge la fiecare secunda este iubirea pura. Unde cauti? Un lac iti sta la picioare...
Clipa cea repede
S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.
Au zis de fluture că este
o respirare, –
de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –
la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.
Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.
N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat...
poezie de Nichita Stănescu
S-a pus la îndoială piatra
ca vorbire.
Au zis de fluture că este
o respirare, –
de cartof, de porumb şi de prună,
strigăt de nefiind, –
la fel de porc, de capră şi de lună,
fel de mestecând.
Ei n-au ştiut nici să citească
leul în alergare,
că literă preeste şi zeiască.
N-au descifrat câmpia mare,
marea cea mare,
viaţa prea singura
ce ni s-a dat...
poezie de Nichita Stănescu
No comments:
Post a Comment